ESEURI

Orice drum trebuie asumat, mai ales cand tu insuti l-ai ales. Este un adevar pe care il traieste fiecare dintre noi in crucialele momente ale existentei. Citind autobiografia parintelui Zian Boca, am aflat ca numele de calugarie „Arsenie” si l-a ales: Sfantul ocrotitor, nascut in sec al IV-lea, a iubit tacerea, reflectia si contemplarea.

S-a nascut cand „pleca” Sf. Antonie cel Mare, iubitorul pustiei, cel care a marturisit invatatilor vremii, uimiti de profunzimea gandirii lui, ca profesori i-au fost „Natura si Scriptura”. Arsenie, cel nascut la Roma, intr-o familie senatoriala, apreciat de imparatul Gratian si devenit si el „cel Mare”, a impresionat regii si pe insusi papa Inocentiu prin eruditie si intelepciune, fiind ales mentor si profesor pentru Arcadiu si Onoriu, fiii imparatului Teodosie. Si totusi, nici respectul de care se bucura, nici privilegiile si nici stralucirea orasului Constantinopole, nu i-au putut stinge iubirea, setea, chemarea Pustiei. Egiptul, care odinioara fusese casa pentru Sfanta Familie, ii va oferi si lui o chilie. A urmat pasii Sfantului Antonie, chemarea acestuia la rugaciune tainica, smerita, bogata in lacrimi si dincolo de orice privire. Precum inaintasul sau, si el a fost daruit cu multi ani, a calatorit in Petra si Alexandria, dar singuratatea i-a fost cea mai draga. Singuratatea si Muntele. Intr-o masura asa de mare, incat si-a rugat ucenicii sa-i lege trupul cu o funie si sa traga spre munte. Desigur, nu s-a intamplat asa, ci a fost ingropat la Tura (15 km de Cairo), in anul 449.

Intr-un alt fel de pustiu a trait si parintele Arsenie Boca. A infruntat pietrele aruncate spre el, a indurat aroganta celor „mari”, a iubit invatatura, dar n-a uitat ca in suferinta e urcusul. Peste haina monahala si-a pus cu smerenie halatul de pictor bisericesc.

A facut dintr o bisericuta de tara – o catedrala, din fiecare icoana – o respiratie divina. A fugit de oameni, dar ei l-au cautat. Pe unii i-a mangaiat. Pe altii i-a trezit. L-a imbracat pe pruncul Iisus in haina zabrelita pe care omenirea i-a oferit-o. Cuvintele au devenit pictura sacra. Chipul Imparatesei noastre l-a infatisat cu blanda si tainica stralucire, cu noblete de neatins. Vazuse Ingeri: imbracati voievodal, mai inalti decat statura umana de trei ori, cu privire patrunzatoare si vie. Asa sunt. A zugravit si chipul tinerei, smeritei Parascheva, sfanta doritoare de pamant romanesc. Icoana se ofera spre inchinare si ruga in Biserica Domneasca a Bucurestilor, ctitoria lui Mircea-Ciobanul, ce are ca hram si pe Sf. Antonie, alaturi de BunaVestire. Iubitorii Pustiei se intalnesc iar timpul si spatiul se dizolva. Se intalnesc in Bucurie.

Parintelui Arsenie Boca i-au fost randuite multe carari: Locurile unde s-a inchinat Brancoveanu, dar si malurile Dunarii, Sibiul ori Banatul. Calatoria la Athos l-a marcat definitiv si nu intamplator este considerat intemeietorul Filocaliei Romanesti. I s-a interzis preotia, dar preotul din el a revarsat atata lumina prin culoare si cuvant, atata emotie si frumusete, incat rauri de oameni curg spre locul dintre munti, spre o alta manastire de piatra si Cuvant. Tot intre munti i-a fost daruita si plecarea: in locul ce numeste Sfantul Munte Sinai.

A inteles dimensiunea Iubirii si a vorbit despre puterea sfintirii oamenilor prin Iubire. Minunea culorii i-a minunat sufletul. Cuvantul Scripturii i-a daruit tacerea. Impreuna – cuvant si culoare – au zugravit Biserica, au impodobit-o cu icoane, au profetit.

Intr-o luminoasa zi de august m-am intalnit cu Prislopul. Si cu parintele. Era imbracat in flori. Multe si frumoase flori . Nu i-am dus o floare, dar sufletul meu s-a facut Floare. I-am pus-o la cruce, cand am atins-o. Slabiciunea omeneasca, nevointa – nu m-au lasat sa tac. Iam cerut ceva: ocrotirea. Ar fi trebuit sa-i multumesc. Atat. Ca l-am intalnit. Ca a existat. Ca a slujit. Ca a pictat. Ca m-am inchinat atatia ani la rand la icoana Sfintei Parascheva, fara sa stiu ca mainile sale i-au asezat crucea in palma. Am privit cerul: era albastru ca ochii lui. Am privit departarile: erau inalte ca inima lui. Si i-am multumit inca o data lui Dumnezeu pentru trimisii Lui pe pamant.

Inima mea Te-a cunoscut, Imparateasa, atunci cand singuratatea m-a imprejmuit si cand inima era o insula plutitoare pe un nemarginit ocean.

 

Sufletul meu Te-a cunoscut cand toti m-au alungat si s-au departat de mine, ocolindu-ma tematori c-as putea sa le cer mai mult decat pot da.

 

Fiinta mea Te-a intalnit in Icoana, cand Ti-am vorbit strigandu-mi durerea si neputinta, asezata cu smerenie la picioarele Tale.

 

Si darul Tau a venit, un dar imparatesc, pentru ca masura de a darui este dupa insasi Persoana care daruieste.

 

Nufar alb, delicat si pur, stalucind pe apele ceresti, Iti este chipul .

Aureola intre genunile stelelor, lumina pentru adancul inimilor .

 

Te-am intalnit, Imparateasa, de atatea ori, in Icoana sfanta a Sfintelor Lacase, Te-am intalnit in inima mea, cand inima te-a chemat.

 

Frumusetea Ta intrece orice frumusete

Blandetea Ta intrece orice blandete.

 

Din inaltul Tronului pe care ai fost incoronata, Doamna si Stapana,

Te apleci peste noi, ne asculti pe noi.

 

Crin stralucitor intre toti crinii Taborului,

Crin imperial intre stele, sori si luceferi.

 

Scara ai zidit, preablanda Imparateasa,

Intre pamant si cer punte facand.

Vorbind despre Poetul national, Arghezi afirma: “Fiind foarte roman, Eminescu e un European”; parafrazandu-l, se poate spune cu certitudine: „Arghezi, poet roman, este deopotriva un spirit European de incontestabila valoare”.

7 Noiembrie 1905 este ziua in care Arghezi a ajuns la Geneva – piatra de hotar pentru intreaga sa viata. Calugar fiind, ajunge la manastirea Cordelierilor, din orasul Freibourg. Mai tarziu marturisea: „Acolo imi perfectionam noaptea, unele note luate in timpul zilei la biblioteca sau ascultand unele cursuri care ma interesau. Pe dosul foilor cu note exersam condeiul cu versuri….incepusem sa gasesc aici atmosfera care-mi trebuia. Elvetia este si acum o scoala dincolo de universitate, biserica si biblioteca”.

La initiativa fiului sau, in toamna anului 1974, a fost asezata, pe fruntea casei din Rue de Pevillons 146, o placa ce aminteste de sederea poetului in acest loc. Recunoasterea lui in spiritul European s-a concretizat in acordarea marelui premiu „Goltfriend-von-Herder”, la Viena, in 1965, dupa ce, cu un an in urma, fusese propus la premiul Nobel pentru poezie.

Presiunile politicii rasaritene de la Moscova exercitate asupra comisiei suedeze au determinat amanarea acordarii acestuia si astfel Solohov primeste premiul pentru proza. Totusi, sensibilitatea literara europeana considera spiritualitatea argheziana de prim rang si s-a manifestat prin traduceri, interviuri, vizite ale unor ziaristi si comentatori straini.

Dar Arghezi este roman si ortodox, iar icoanele au facut si fac parte din viata sa sufleteasca. Prima icoana adevarata a primit-o in 1882, in ziua botezului (avea 2 ani): o icoana mica, de argint reprezentand pe Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate. Aceasta icoana l-a insotit pe tot lungul vietii, de la Bucuresti la Geneva si Paris, iar in ceasul din urma, a fost asezata de catre fiul sau langa inima sa.

Fara sa fi fost habotnic, Arghezi avea o credinta puternica, intima, stramoseasca. Pentru el, Dumnezeu exista in frumusetile din jur, in fiintele necuvantatoare, in flori si izvoare, adica in toata creatia argheziana. Dar, Dumnezeu exista si in condeiul cu care scria:” Genele lui Dumnezeu / cad in calimerul meu” – inspiratia este si ea de origine divina...